Cu plăcere şi cu regrete …

Ieri am încheiat o colaborare (mai repede decît fusese iniţial planificat!) într-o echipă de proiect POSDRU. Ca în orice astfel de situaţie, este uşor de presupus că au existat ceva motive care să grăbească deznodamîntul, mai ales că finalul fusese previzibil de ceva vreme, chiar dacă nu a fost vorba decît de-o „alăturare” de cîteva luni în echipa respectivă …

Oricum, nu este intenţia mea de a discuta aici despre cauze, despre implementarea proiectelor POSDRU sau despre management de proiect. Altceva a constituit surpriza şi determină regretele de care vorbeam în titlu!

Surpriza a fost grupul ţintă din proiect – studenţi!

Eu nu prea am experienţă în a lucra cu tinerii şi nici nu mă pot lăuda că accept uşor entuziasmul, aroganţa sau insecuritatea unora dintre ei – prefer să lucrez cu adulţi, poate unde mi se pare că sînt mai echilibraţi, că îi înţeleg mai bine, poate pentru că uneori cred că eu m-am născut adult (mi-a displăcut profund perioada copilăriei şi tinereţii – dependenţa, lipsa de siguranţă, faptul că tot timpul trebuia să demonstrez ceva celorlalţi)!

Deci, în acest proiect în care am lucrat pentru cîteva luni am avut, după multă vreme, ocazia să intru în contact cu tineri studenţi.

Am mai avut acum vreo 3-4 ani un curs pentru studenţi – şi mi s-a părut extrem de simplu să lucrez cu ei (tema era nouă pentru ei, au acceptat convenţiile de limbaj şi metodele discutate fără comentarii, s-au implicat în activităţile propuse fără impotrivire şi fără prejudecăţi, totul a mers uşor şi plăcut – aproape fără efort pentru mine!).

Dar am avut şi o mulţime de contacte cu noi absolvenţi angajaţi, lovindu-mă de aşteptările lor nerealiste, de nepriceperea de a respecta termene, de incapacitatea lor de a face bine ce li se dă de făcut, chiar dacă nu era vorba de lucrări de super-cercetare, de superficialitate şi  lipsă de interes.

Acum, ca „tînără” studentă, văd pe propria piele indiferenţa reprezentanţilor sistemului naţional de educaţie faţă de necesităţile studentului, care, pe lîngă pomparea de cunoştinţe, ar trebui cumva familiarizat cu ceea ce urmează în viaţa reală de „adult”.

Introducerea fiind făcută, revin la punctul de pornire – plăcuta întîlnire sporadică şi de scurtă durată cu studenţii – naivitate în faţa vieţii, un conformism pe care-l cred ei aducător de succes dar care nu face altceva decît să tocească instinctele sănătoase ale celor care au reuşit să înveţe să gîndească şi care din nefericire vor uita curînd, în încercarea de a fi ca ceilalţi!

Să fie ei responsabili pentru situaţie? În nici un caz – imită doar ceea ce văd la ceilalţi, crezînd că este reţeta succesului. Mesajul meu este să gîndească cu capul lor! Să încerce să „digere” ceea ce primesc, să verifice, să nu creadă fără să cerceteze, să ia aminte că viaţa este prea scurtă pentru a repeta greşelile altora şi să aibă încredere să greşească, dar să nu uite că repetarea greşelii se pedepseşte – nu de cineva anume, ci de viaţă, pentru că timpul pierdut nu se mai întoarce.

Întotdeauna am avut repulsie pentru conformism şi pentru ideea de „turmă”. Chiar copil fiind, nu făceam niciodată ca ceilalţi. De ce? Încă mai caut cauzele, ca un mic Freud. Mi-a folosit? Eu zic că da, chiar dacă fericirea mea nu seamănă cu modelul general acceptat. Este bine? Pentru mine da, deocamdată. Mai tîrziu voi mai vedea.

Ce credeţi?

Numai bine,
cristina