Vorbeam demult de tot cu un fost coleg, care reușise să se angajeze la una din primele multinaționale vestite venite în România după 1989 – care adusese cu ea regulamentele și practicile de peste Ocean – codul de vestimentație, modul de adresare, criteriile de evaluare etc. Iar omul se plîngea că totul ar fi OK, dacă regula nescrisă n-ar fi fost ca nimeni din birou să nu plece acasă înaintea șefului – pe principiul că și-ar fi ratat șansele la promovare, dacă șeful ar fi văzut că nu-l interesează munca și că se grăbește să plece acasă fix la orele 17, cînd se termina oficial programul de lucru. Așa că, aveau n-aveau de lucru, toată lumea „se făcea că lucrează”, iar după ce pleca șeful, băteau recordul de viteză pentru a o zbughi spre casă – zilnic, după orele 19.
Mie niciodată nu mi-au plăcut orele suplimentare și mai mereu, pe cît posibil, am încercat să nu depășesc programul, nici pe al meu, nici pe al celor cu care lucram. Nu am reușit întotdeauna, din cauza volumului de muncă din anumite momente, dar niciodată nu am acceptat să merg la lucru sau nu am chemat oamenii la ore suplimentare, doar pentru a vedea ceilalți că „lucrăm”, atunci cînd de fapt nu era nimic urgent de făcut.
Eu cred că orele suplimentare se justifică doar în cazuri excepționale, cînd apar sarcini suplimentare de lucru, care nu pot fi realizate de oricine, ci doar de angajații permanenți specializați pe anumite domenii. Dacă însă orele suplimentare se multiplică, pînă devin regula, și nu excepția, atunci este o problemă de management – fie sarcinile nu sînt corect cuantificate ca durată, fie încărcarea membrilor echipei este neuniformă, fie personalul nu este suficient de competent pentru a le finaliza la termen. Iar soluția este fie schimbarea managerului, fie dezvoltarea competențelor sau înlocuirea celor care nu pot ține ritmul stabilit (un ritm normal, bineînțeles, nu unul supra-accelerat, care să ducă la burnout și la probleme de calitate).
Dar a considera că numărul de ore suplimentare este un criteriu valid de evaluare a performanțelor este o eroare majoră – pentru că, de fapt, orele suplimentare implică în realitate o contra-performanță, un management inadecvat, o utilizare ineficientă a resurselor.
Iar candidatul la un post de lucru, care acceptă să se angajeze după ce i se spune că trebuie să fie disponibil pentru ore suplimentare, trebuie să se aștepte la un mediu de lucru relativ necontrolat, condus mai mult după decizii adhoc, decît pe baza unui sistem de management coerent și eficient – oricît de frumos și atractiv ar fi vopsit gardul pe dinafară.
Voi cum vă poziționați față de orele suplimentare?
[image]
LeanRomania Weblog 