Vorbeam demult de tot cu un fost coleg, care reușise să se angajeze la una din primele multinaționale vestite venite în România după 1989 – care adusese cu ea regulamentele și practicile de peste Ocean – codul de vestimentație, modul de adresare, criteriile de evaluare etc. Iar omul se plîngea că totul ar fi OK, dacă regula nescrisă n-ar fi fost ca nimeni din birou să nu plece acasă înaintea șefului – pe principiul că și-ar fi ratat șansele la promovare, dacă șeful ar fi văzut că nu-l interesează munca și că se grăbește să plece acasă fix la orele 17, cînd se termina oficial programul de lucru. Așa că, aveau n-aveau de lucru, toată lumea „se făcea că lucrează”, iar după ce pleca șeful, băteau recordul de viteză pentru a o zbughi spre casă – zilnic, după orele 19.
Mie niciodată nu mi-au plăcut orele suplimentare și mai mereu, pe cît posibil, am încercat să nu depășesc programul, nici pe al meu, nici pe al celor cu care lucram. Nu am reușit întotdeauna, din cauza volumului de muncă din anumite momente, dar niciodată nu am acceptat să merg la lucru sau nu am chemat oamenii la ore suplimentare, doar pentru a vedea ceilalți că „lucrăm”, atunci cînd de fapt nu era nimic urgent de făcut.
Citește în continuare →